Jurnal Human Design – Decondiţionarea şi „Ţara lui Roz”

Acum mulţi ani inventasem o poveste pentru fiica mea, despre o fetiţă de vârsta ei căreia i se îndeplineşte visul şi tot ceea ce atinge devine roz. Era, în sfârşit, înconjurată de roz şi  orice altă culoare dispăruse din jurul ei, astfel că toate obiectele erau acum inzvizibile pentru că nu mai existau diferenţe. Deşi totul era roz, fetiţa a devenit brusc foarte speriată pentru că îşi dăduse seama că în acea mare de roz se pierduseră semnele pe care le făcuse ca să gasească drumul către casă. Din acea zi fiica mea a înţeles că poate iubi rozul datorită celorlalte nuanţe şi nu în ciuda lor, dar mie cred că mi-au trebuit mulţi ani să încep să îmi construiesc o percepţie mai sănătoasă a ceea ce îmi poate aduce cu adevărat Human Design, cu fiecare decizie corectă pe care o luam.

Foarte puţini din cei pe care îi întâlnesc la o analiză ajung acolo pentru că au nevoie doar de  o confirmare că sunt pe drumul cel bun, unde se simt deja în largul lor. În spatele  intenţiei lor de a se cunoaşte este mereu ceva mai puternic şi mai dens. Cei mai mulţi vor să scape de ceea ce îi presează, de ceea ce îi face să sufere, de ceea ce le produce o durere care a devenit mult prea greu de suportat şi speră, la rândul lor,  că Human Design va fi instrumentul prin care vor putea să excizeze acea parte din ei, “Monstrul condiţionării” care trebuie învins şi, odată învins, va lua cu el tot ceea ce nu este roz.

Aş fi vrut să vă scriu astăzi despre ceea ce am creat nou pe site, despre feedbackul atât pozitiv (la care nici nu speram) legate de noile Rapoarte personalizate, despre Tombola de Crăciun, dar energia mea nu este deloc acolo şi, pentru că designul meu este despre a-mi împărtăşi experienţele de descoperire într-un mod care poate să inspire, vă scriu astăzi despre ce am trăit în ultimele săptămâni în speranţa că veţi găsi aici ceva care să vă ofere începutul unei noi transformări.

Să iau deciziile corecte, să-mi urmez Strategia şi Autoritatea urma să mă conducă în mod previzibil şi inevitabil către încălcarea unor norme sociale.

 Să nu răpund la telefon atunci când nu  există energie, să nu deschid un email, nici măcar din curiozitate pentru că acest lucru nu este corect, să spun „Nu”, fara vreun motiv aparent,  atunci când mi se solicită o programare sunt simple exemple a ceea ce era corect pentru mine si incorect sau inacceptabil în interacţiunea socială obişnuită. “Oamenii aşteaptă un raspuns, fie el, nu”, “Human Design este ceea ce faci pentru a-ţi câştiga pâinea şi atunci când cineva vrea să cumpere ceva nu spui nu”,  “In business trebuie să faci şi compromisuri”, “trebuie să fii activ online în permanenţă şi nu poţi să dispari aşa , pur şi simplu pentru că eşti un sihastru” sunt lucruri pe care le aud şi mă asţept deja să le aud de la cei din jur sau de la propria mea minte.

Lucrul la care nu m-am aşteptat a fost să constat că problema nu este reacţia celorlalţi, ci lupta pe care părţi din mine o duc atunci când iau o decizie corectă. Nu m-am aşteptat să simt atât de multă tensiune uneori când sacralul meu “a vorbit” şi i-am urmat răspunsul. Nu m-am aşteptat la cât de mult poate să doară când mintea traduce şi scoate la suprafaţă tot felul de gânduri care pun la îndoială deciziile pe care le iau.

Am trecut prin 3 situaţii aproximativ identice în ultimele două săptâmâni în care mi s-a cerut un serviciu, a existat energie initial pentru a mă angaja într-o conversaţie cu acele persoane (să răspund la un email, să răspund la mesaje) pentru ca în final energia de a furniza serviciul cerut să constat că nu există.

Adică, a fost corect să vorbesc despre un serviciu ca până la urma să fie incorect să îl ofer?  De ce? Are vreun sens? M-am păcalit singură?

În toate aceste cazuri, am repetat acelaşi tipar.  În urma interacţiunii iniţiale pline de entuziasm ajungeam să simt că celălalt încearcă să dispună de energia mea ca un stăpân , doar pentru că era dispus să plătească şi simţeam că pretenţia era să accept orice condiţie şi orice cerinţă.

“A oferi valoare” va rămâne mereu o mare presiune in designul meu. Sunt cu atât mai periculoase pentru mine situaţiile în care ştiu că ceea ce pot să dau chiar va aduce o contribuţie semnificativă şi, în acele momente, condiţionarea filtrată de Centrul Ego nedefinit pune o mare presiune pe mine să renunţ la orice limite.

Ce am făcut?

Mi-am urmat răspunsul sacral şi, în două cazuri,  nu am mai răspuns la mesaje, cu toate că mintea îmi spune că ar trebui să spun ceva, orice, iar, în al treilea caz, am returnat banii pentru analiza pentru care initial comunicasem o programare.

Mintea, ca să spun aşa , nu a câştigat, dar eu m-am simţit bine? Am putut să simt satisfacţie? Dar nici frustrare nu simţeam. Ei bine, nu m-am simţit bine deloc, pentru că toate gândurile mele erau despre faptul că “aş fi putut cu adevărat să ajut şi n-am făcut-o”.  “Ce contează dacă s-au exprimat nefericit, îmi plăcea cu adevărat acel grafic şi ştiu că rezonam incredibil de mult cu el, era analiza pe care chiar voiam să o fac”.

Au fost câteva zile în care ba am ignorat tensiunea,  ba m-am luptat cu acest sentiment de disconfort şi cu emoţiile care stăteau să iasă şi cu gândurile, taote gândurile care reveneau şi mă bântuiau până când am auzit-o, pe ea, Mintea:

“Dacă de fapt nu a fost Sacralul sau Sacralul a greşit?”

Recunosc că pentru mine această întrebarea este semnalul de alarmă care mă trezeşte fără greş. Când apare, ştiu că mintea mea se simte stăpână şi eu mi-am ignorat corpul, pentru că sacralul meu ştie mereu şi mi-a dovedit-o cu fiecare pas pe care l-am făcut.

Deci ce ignoram de această dată?

Asta era mai greu de descoperit, dar când am decis să mă uit la emoţii în loc să judec Sacralul, s-a întâmplat. Mi-am adus aminte de povestea cu fetiţa căreia îi plăcea rozul. Mi-am dat seama că aşteptarea incorectă pe care o aveam  din nou era ca totul să fie uşor, nu să fie corect.

Uşor, nu corect.

Dacă aveţi această aşteptare şi voi,  veţi deveni principalul torţionar în relaţia cu autenticitatea voastră. Decondiţonarea este un proces de vindecare şi ceea ce poate aduce orice decizie corectă este oportunitatea unei vindecări.

Dar, ca să vindecăm ceva, trebuie să expunem întâi rana şi, dacă acest lucru se întâmplă ca urmare a deciziilor corecte,  toate resursele sunt acolo pentru a o rezolva uşor şi la timp, înainte de a se agrava.

Pentru mine rana expusă au fost limitele. Să-mi comunic limitele era în percepţia mea o agresiune asupra celuilalt. Simţeam că dacă le comunic este ca şi cum aş presupune şi l-aş acuza deja pe celălalt că vrea să le încalce şi, de fapt, comunicarea limitelor  era primul avertisment pe care li-l dădeam.

Şi mă simteam vinovată că poate rănesc, nedreptăţesc pe cineva care nu le-ar fi încălcat niciodată, dar  eu i le aruncam în faţă ca şi cum tocmai urma să o facă.

Sacralul meu nu a greşit, însă mi-a oferit circumstanţele potrivite pentru a mă uita la această rană. Experienţa la care a răspuns a fost scurta interacţiune care nu s-a finalizat aşa cum mă aşteptam sau îmi doream eu. Dacă nu mi-aş fi urmat răspunsul l-aş fi rănit si pe cel din faţa mea in ceea ce ar fi urmat şi nu aş fi putut să vindec. Iar vindecarea este cea care topeşte straturile de decondiţionare.  Şi acela a fost şi momentul în care am putut să simt satisfacţie în urma acestei experienţe. Odată observate şi rezolvate emoţiile, satisfacţia a fost cea care a rămas.  A fost mereu acolo, menţinând energia de a rezolva acele emoţii, doar că uneori este mai greu de auzit pentru că alte trăiri au volum mai mare.

Strategia şi Autoritatea ne oferă paşii corecţi, itinerariul corect pentru a ne vindeca şi efectul vindecării este decondiţionarea.

 Vindecarea ne poate face să simţim din nou durere, emoţii cărora dacă le dăm spaţiu, le vedem, le validăm, avem şansa de a elibera resurse incredibile.

Deciziile corecte nu sunt roz şi pot fi însoţite de emoţii de care vrem să fugim, dar care sunt de fapt comoara pe care sperăm să o descoperim la capătul curcubeului. Autenticitatea nu este roz şi este foarte vizibilă

Păstraţi-vă mereu încrederea în Strategia şi Autoritatea voastră şi nu vă rătăciţi în “Tara lui Roz” pentru că acela este locul omogenizării, unde totul devine invizibil.

Photo by eskay lim on Unsplash, Photo by Jr Korpa on Unsplash, Photo by Olga Thelavart on Unsplash,